The rest is silence…

Despre actul artistic, mai exact despre emotia produsa de acesta, nu se discuta. Nu se dezbate. Nu se polemizeaza. Emotia lui se traieste, se interiorizeaza, se lasa sa isi intinda in noi vene de ganduri, pentru ca, mai apoi, sa se aseze adanc in constiinta noastra.

N-am sa spun decat ca am asteptat si amanat, din motive si ratiuni variate, in decursul ultimilor ani sa ajung la “Regina Mama”. Recunosc ca m-am indreptat spre TNB, contrar anumitor rigori autoimpuse, cu mari asteptari si cu o reala emotie care a anticipat-o pe cea, mult mai puternica, cu care m-am intors spre casa duminca seara, dupa spectacol. Am refuzat sa ma angajez in vreo conversatie mult timp in acea seara. Ma obseda si continua sa ma obsedeze un gand: daca ceea ce artistul reuseste sa transmita ne zdruncina si ne copleseste intr-o asemenea masura pe noi, spectatorii, cum or fi stand lucrurile in lumea lui? Ce se intampla cu el in momentul in care aplauzele inceteaza si in sala se insinueaza o liniste deplina? El cum se intoarce acasa? Si cum reuseste sa gaseasca, iar si iar, drumul spre el… spre cel mai tulburator si mai intim acasa?

Restul e, intr-adevar, tacere…

Ganduri de iarna

“Eram asa de obosit

si sufeream.

Eu cred ca sufeream de prea mult suflet.”

Lucian Blaga, Leaganul

Si apa  atat de verde, incat imi parea ca sufletul meu se scaldase acolo candva, demult…

Raul Drina, Visegrad, BiH, decembrie 2009

Sa-mi spui povesti cu gust de ceai de zahar ars, dar sa ma lasi, din cand in cand, sa ascult focul…

Mokra Gora, Kusturica’s Village

Nerabdare.

Sunt inca in Bucuresti si, pentru prima data in cei peste sapte ani petrecuti aici, in casa miroase a brad si a zvon de Craciun. O lumina calda imbratiseaza infinit zilele anului care a trecut aproape ca un gand. Un an al preschimbarilor, al nenumaratelor intrebari, al unor drumuri care nu s-au mai pierdut unduitoare ci au cotit-o brusc in directii nebanuite, un an al asumarii si al curajului de a fi.

Sunt acasa in Bucuresti si ma las invaluita de lumina blanda a lumanarilor si de mirosul crud al bradului pe crengile caruia, zilele urmatoare, maini tinere si nerabdatoare isi vor aseza visele indraznet, unul cate unul, odata cu fiecare glob.

Craciunul acesta sunt o privilegiata: doi brazi isi vor intinde crengile si vor aduna cu rabdare fiecare strop de speranta din globurile pe care le voi aseza cu entuziasmul acela care nu m-a parasit niciodata. Il regasesc mereu in mine si, ca in fiecare dintre ultimii ani, il voi regasi in ochii nepoteilor mei, cu care voi impodobi bradul de Acasa. Vom asculta colinde, ii voi pune sa schimbe de nenumarate ori locul globuletelor asezate uneori cu multa truda de manutele lor mici  – pentru ca nu e bradutul echilibrat! – vor incerca sa ma convinga ca nu intelg, ca e bine si asa, ca e tare frumos, vom glumi si vom rade mult si ma vor certa, in special Radu, ca vorbesc prea mult la telefon si nu vom apuca sa terminam bradutul nostru frumos, iar Mosu’ va intarzia numai din cauza mea… Intr-un final, vom stinge lumina si vom privi, cu ochi mari, incarcati de emotie, minunatul nostru bradut… care, poate nu e cel mai echilibrat sau cel mai estetic din istoria Craciunului, dar, pentru noi, e cu siguranta mai frumos decat oricare altul. Mai frumos chiar si decat cel pe care l-am impodobit anul trecut.

Chiar daca fiecare il va cuprinde sub o alta forma, eu pot sa spun inca de acum: bradutul nostru are beteala vesela de sunet de colind si de dor, are stelute multe cu straluciri incredibile ca ochii senini ai nepoteilor mei, are globulete rosii ca imensa iubire care ne leaga si ne tine aproape mereu, pe toti. Si mai are ceva: lumina tuturor lucrurilor pe care fiecare dintre noi, mai ales cei mari, am reusit sa le uitam, sa le trecem si sa le iertam in anul ale carui zile au zburat ca un gand.

Grupul \”Vin Colindatorii\” indrumat de draga mea matusa, Cornelia Ardelean Archiudean

Sunete

 

Un singur univers imi e de-ajuns: acela pe care il conturez folosind tot atatea culori pe cate sunete imi pot aseza in suflet.

Sunet verde infinit de amintiri ce strabat ceruri, si universuri, si vieti.

Sunet de ploi ce spala deopotriva griuri si alb.

Sunet prelung de doruri uitate, negraite, neintelese si de-a valma.

Sunet de toamna ruginie invelita in matasuri fine de ceata si pierduta in vise laptoase de veri traite si neasteptate, cu izbucniri de iasomie si soc. De izvoare care ademenesc si ne uita neintrerupt.

Sunet de iarba aplecata de roua si visare.

Sunete limpezi de copilarie cu gust de scortisoara si nuci.

Sunet cald, alungit de dulceata tuturor iubirilor imposibile care s-au incapatanat sa se nasca, impotrivindu-se atator orizonturi stinghere si natangi.

Mi-ar placea sa renuntam, odata, de tot la cuvinte. Sa coloram tacerile in nesfarsite tonuri de drag si sa privim spre cer, spre stele, spre prima noastra lume, rostul dintai.

Octombrie vis

Bucuria aceea mare, adevarata, rotunda e simpla. Tocmai de aceea nu ne-a fost lasata la indemana.

Exista – sau, cel putin, asa imi place sa cred –  doua feluri de bucurie: una reala, autentica, desavarsita, fecunda, ale carei reverberatii sunt atat de puternice incat intreaga noastra fiinta se umple de sensuri noi. Lumea care ni se deschide inaintea ochilor pe neasteptate nu are nimic in comun cu zilele care ne masoara existenta in renuntari, in mai tarziu, in infinite tonuri de gri.

Apoi,  mai exista bucuria aceea dorita, provocata, evident artificiala, careia ii lipsesc luminile de august si gustul amarui si cald al dorului negrait. Bucuria unor realitati ambalate in culori stridente, amestecate nearmonios si oarecum ciudat, asemeni unei panze pictate in graba de un suflet nepriceput si fara de zambet.

Primele sunt dureros de rare, pe cand cele din urma se amuza vazandu-ne coplesiti, multumindu-ne cu din ce in ce mai putin.

Totusi, din cand in cand, ni se ofera privilegiul de a spune: “am trait astazi o bucurie mare, perfecta, rotunda”. Si toate clipele in care m-am amagit pierduta printre mii si mii de culori necunoscute sufletului meu s-au rostogolit spre un loc din care nu as vrea sa se mai intoarca decat pentru a-mi aminti, din cand in cand, ca sufletul-mi poate fi  si frunza, si cantec si vis.

Cantec. Mai ales.

 

pledoarie pentru vis

Visele

au culoarea cireselor salbatice, sub un cer fluviu de mai

au gust de libertate si alge

se joaca neintrerup de-a v-ati ascunselea

nu au in dictionar prefixul “ne” si nici cuvantul imposibil

se nasc si se preschimba neincetat, cu o incredibila usurinta

ne uimesc cand par sa ne uite

ne amagesc uneori ca putem fi inalt si vazduh

sunt cantec, tandrete, uluire

isi privesc caderile cu ingaduinta

se invaluie toamna in matasuri de ceata laptoasa si-si povestesc verile oricui vor sa asculte

pastreaza doar cateva amintiri, pe cele fara de care nu ar mai sti de unde si cum

sfideaza matematicile complicate ale fiintei

sunt miez carnos de migdale amare si fum

Exercitiu retoric

De ce e dorul dor si atat de intraductibil? De ce acolo unde ne intalnim, intre culturi si limbi, aceeasi stare are nevoie de cuvinte diferite?

De ce trebuie sa numim ceva ce se traieste, se simte, se doare si se transforma neincetat?

De ce sa vorbim despre dor cand, odata materializat in cuvinte, el isi pierde poate cea mai frumoasa dimensiune: aceea de a fi atat de intim al nostru, de a ne apartine cu desavarsire numai noua, celor care-l purtam?

De ce sa pierdem energii explicandu-le celor carora nu le-a fost si nu le este niciodata dor, ca durerea lui perfecta, rotunda, este poate cea mai frumoasa dintre toate durerile posibile?

De ce sa nascocim cuvinte!?

Gramatica dorului e poate singura gramatica ce se multumeste cu un singur cuvant.

Pentru zbor si vise indraznete…

Vreau sa joc! – Lucian Blaga

O, vreau sa joc cum niciodata n-am jucat!

Sa nu se simta Dumnezeu

in mine

un rob in temnita – incatusat.

Pamantule da-mi aripi:

sageata vreau sa fiu sa spintec

nemarginirea,

sa nu mai vad in preajma decat cer,

deasupra cer,

si cer sub mine -

si-aprins in valuri de lumina

sa joc

strafulgerat de-avanturi nemaipomenite

ca sa rasufle liber Dumnezeu in mine,

sa nu cirteasca:

“Sunt rob in temnita!”

sapte

Uitam sa pretuim oamenii care merita sa fie pretuiti. Suntem prea prinsi, prea repede si prea cumva ca sa intelegem ca, in privirile lor singurul film care se deruleaza e cel al bucuriilor noastre, al reusitelor sau neimplinirilor noastre, al ezitarilor si tacerilor noastre uneori prea lungi si prea fara rost. Ca, de fapt, nu vor nimic decat sa stie ca ne e bine, ca viata e tocmai asa cum trebuie sa fie – plina de intamplari de tot felul, efervescenta, fecunda – ca drumul pe care ne aflam duce undeva, indiferent unde, indiferent daca acolo unde ne asteptam noi sau nu. Ca nu am uitat prea mult din ceea ce ne-au invatat. Ca nimic din ceea ce ne-au impartasit, cu rabdare si generozitate, nu s-a pierdut. Ca toate cuvintele rotunde si pline de miez traiesc undeva acolo, in noi, asteptand, supuse, timpul luminii… al fiintarii…

Obisnuim sa spunem ca niciodata nu e prea tarziu. O imbecilitate perfect ticluita sa ne amageasca amanarile, sa ne scuze ezitarile, sa ne adoarma si mai mult vigilenta, sa hraneaca lipsa de curaj. Da, uneori e prea traziu… si pentru cuvinte, si pentru gesturi si pentru clipe, care par a se prabusi intr-o lume nestiuta, fara inceput si fara sfarsit. Acel “dintotdeauna” pe care nu l-am putut intelege sau imagina sub nici o forma cand eram copil si pe care mi-e greu sa il materializez, sa il cuprind si acum.

Din cand in cand ne aducem aminte, nu fara a ne incerca o urma de regret, de lucruri pe care le-am fi putut face, de cuvinte ramase nerostite, de clipe care au ramas cumva suspendate, condamnate sa nu se nasca… Si atunci, energii nebanuite ne re-nasc, ne dau impulsul indispensabil pentru ca macar azi, acum, sa nu mai condamnam clipele, sa lasam cuvintele sa devina si gesturile sa se transforme… Sa ne transforme, macar pentru cateva microsecunde, in tot ceea ce nu am indraznit sa fim.

Sunt 7 ani de cand a plecat… 7 ani de universuri incepute si sfarsite. 7 ani care par tot atatea vieti sau mai mult…  Si pentru ca 7 este minune si magie si destin, am vrut sa-mi amintesc – si nu doar mie – ca exista oameni care merita orice… oricand.

Si-mi amintesc…

Primul lucru care imi vine in minte este ca a fost unul dintre cei mai frumosi si mai buni oameni pe care i-am iubit… Vorba ei era calda de-ti mangaia sufletul, iar privirea ei senina iti lumina oricand chipul. Daca se intampla sa spuna vreo rautate, era intotdeuana ca o pornire fireasca, o razvratire absolut naturala importiva nedreptatilor si a rautatilor celorlati. In rest, se bucura de viata. O viata pe care a presarat-o cu toate culorile posibile si pe care, la batranete, a dedicat-o postului si rugaciunii. Si ne-a iubit pe toti pentru tot ceea ce insemnam noi, pentru tot ceea ce eram si ne doream sa fim. Si ne-a sprijinit toate visele, pana si pe cele neinsemnate, ca si cum ar fi fost toate ale ei… Si, intr-un fel, chiar au fost si ale ei.

Azi, poate putin mai mult decat in oricare alta zi ce a urmat plecarii ei, mi-as fi dorit sa-i pot raspunde, la aparent simpla si nelipsita ei intrebare, sa stie ca “randutu’” mi-e bun…

Keith Urban’s weather…

Astazi, m-am indragostit iremediabil de Keith Urban si de al lui “You’ll think of me”.  Nu pentru ca e atat de potrivit (cantecul) pentru realitatile ultimelor luni – bine, si pentru asta – dar mai ales pentru felul in care serpuiesc si se aseaza cuvintele.

Nu-i vrea nici amintirile, nici visele de libertate, nici motivele, nici spatiul… ii cere un singur lucru: sa ii lase “the sweather” pentru ca “they have nothing left to weather”. Si, chiar daca mi-am jurat sa nu mai mai pierd cu firea asa usor, acest mic detaliu m-a facut sa imi pierd capul… Si iata-ma, pierduta si indragostita de acest “nothing left to weather”… Cum sa-l traduc in romana, cand e asa perfect si rotund in engleza?