2010 in review

The stats helper monkeys at WordPress.com mulled over how this blog did in 2010, and here’s a high level summary of its overall blog health:

The Blog-Health-o-Meter™ reads Fresher than ever.

Crunchy numbers

A Boeing 747-400 passenger jet can hold 416 passengers. This blog was viewed about 1,800 times in 2010. That’s about 4 full 747s.

 

In 2010, there were 7 new posts, growing the total archive of this blog to 42 posts. There were 3 pictures uploaded, taking up a total of 3mb.

The busiest day of the year was February 3rd with 96 views. The most popular post that day was Nerabdare..

Where did they come from?

The top referring sites in 2010 were fiipregatit.wordpress.com, facebook.com, thenewspaper.ro, nicoolae.blogspot.com, and adela-marchis.blogspot.com.

Some visitors came searching, mostly for ioana ardelean, greenmeandering, infrigurare, infrigurare de lucian blaga, and infrigurare lucian blaga.

Attractions in 2010

These are the posts and pages that got the most views in 2010.

1

Nerabdare. December 2009
15 comments

2

Infrigurare – Lucian Blaga June 2009
4 comments

3

About March 2008
2 comments

4

8 martie. ganduri. March 2010
5 comments

5

Verde crud October 2008

In my not so secret anymore life

O pauza lunga de cateva luni, in care nu am lipsit decat de pe greenmeandering. In schimb, am continuat sa urmez drumul serpuit al cautarilor si al regasirilor. Nu am scris niciodata nici macar un cuvant despre cea mai mare bucurie a mea. Vorbim cu atata sfiala despre lucrurile care ne implinesc, incat cuvintele se nasc greu, aproape impotriva vointei lor. Si nici nu ma mira! Exista acolo, in bucuria aceea a implinirii, o intimitate incontestabila care face orice fel de impartasire dificila.

Am crescut inconjurata de muzica si am visat, mai mult sau mai putin in secret, sa cant, sa pot exprima prin sunete complexitatea, fragilitatea, tumultul universului interior.

Au fost clipe, nenumarate, in care am renuntat, in care credeam ca unele vise sunt menite sa nu se materializeze, ca e imposibil, ca e prea tarziu, ca… Am amanat, m-am indoit, am incurcat drumurile, am ratacit, m-am ratacit, pana cand, in final si deloc intamplator, am ajuns acolo, in acel punct in care nu ai decat doua optiuni:  sa pleci mai departe sau sa nu mai pleci deloc.

Si am pornit la drum, intr-o calatorie care nu este catusi de putin usoara si nici scurta. Sper chiar sa nu se termine niciodata, intelegand astfel acel spatiu si timp indefinibile, pe care, copil fiind, nu le puteam cuprinde in nici un chip.

Voi scrie, asadar, incepand de astazi, si despre cantec, despre dragostea mea pentru folclorul romanesc si, in special, pentru cantecul popular din Bistrita mea draga. Si va fi – mi-am promis! – un dublu demers: de impartasire si de cautare. Nu de sine, pentru ca am ajungem din nou la acea intimitate despre care vorbeam si care greu poate fi transpusa in cuvinte, ci a acelor mijloace de a pastra ceea ce este definitoriu pentru noi: identitatea noastra culturala.

Si sunt convinsa ca, cel putin in ceea ce priveste cea de-a doua dimensiune a demersului, ma voi bucura de tovarasi de drum!

Laisse la rever

Pentru nostalgii mai vechi si mai noi…

Sunt tare curioasa daca Sis isi mai aduce aminte de acea caseta pe care, ce-i drept, i-am cam sterpelit-o… ca nu-mi amintesc sa mi-o fi dat de buna voie la vremea aceea!

To whom it may concern

Green Way by NoNicknameNeeded

NU am pretentia ca stiu totul. NU am nici MACAR pretentia ca stiu mult. Trec prin lume cu constiinta, pe care o resimt adesea visceral, cum ca, de fapt, stiu prea putin, adesea NIMIC.

Descopar pe zi ce trece ca stiu si mai putin despre oameni si ca cel mai adesea te suprind (stiu, poate pentru cei mai multi aceasta nu este o breaking news) aceia care in repetate randuri, fara sa le-o fi cerut macar, ti-au spus ca iti vor fi aproape… no matter what. Incepe sa conteze, oricum, din ce in ce mai putin.

Oamenii UITA cu o USURINTA incredibila. Uita ca suntem trecatori, uita ca tot ceea ce ne reprezinta este o acumulare a unor actiuni constante, repetabile, definitorii. Ca, in fond, ezitarile noastre sau tot ceea ce uneori nu facem cum “trebuie” (ca mi-e din ce in ce mai greu sa imi dau seama cine stabileste ce trebuie si ce nu trebuie, ce e corect sau incorect, bine, rau, moral sau mai putin moral) sunt punctuale si, de multe ori, irelevante pentru ceea ce insemnam. Si ca, poate cel mai important, toate acestea isi au rostul lor in dezvoltarea noastra, in devenirea noastra.

Nu m-am nascut sa fac umbra pamantului! Nici ca sa mananc, sa ma reproduc, sa mai ud o floare, sa mai cos un nasture si sa ma duc seara la culcare gandindu-ma ca sunt parte a acestui univers si ca universul ar trebui sa-mi fie recunoscator macar pentru faptul ca am udat floarea, daca pentru restul actiunilor nu.

Am crescut inconjurata, in mare masura, de oameni frumosi. De oameni care, indiferent de ce li s-ar putea imputa de catre unii observatori exteriori, s-au straduit sa imi arate soarele atunci cand el era dincolo de nori, care mi-au spus ca sunt obligata sa lupt NEINCETAT ca sa DEVIN un om mai bun, sa iau de la viata si sa ii ofer in egala masura pentru ca daca exista un Dumnezeu (asta, e drept, e observatia mea ulterioara) acela nu sta cu biciul ca sa ne plesneasca fundurile constiintei pentru ca am gresit, ci este un Dumnezeu al echilibrului, al firescului, al armonizarii.

Mi-au dat o singura pensula, o singura panza si nenumarate culori si mi-au zis: “Tu alegi ce asterni pe panza asta. Tu alegi culorile, umbrele, contururile. Poti imagina un cer mic, peticit, sau unul nesfarsit, greu de cuprins de catre cei mai multi dintre cei care vor privi tabloul tau”. Si mi-au mai spus ca sunt culori pe care nimeni nu le va putea vedea vreodata si ca acelea sunt culorile mele, de care va trebui sa am cea mai mare grija.

Tabloul meu de acum este o acumulare perfectibila, nicidecum perfecta. Si va ramane permanent in aceasta stare oarecum indefinita. Este rezultatul unui efort constant de a folosi ba culori calde ca mierea, ba electrizante, pline de energii tamaduitoare si de o efervescenta pe care negresit o intalnesti la oamnei care, privind cerul, stiu ca dincolo de el se deschid lumi nebanuite in care nu mai conteaza de unde vii sau cum ai venit devreme ce ai ajuns acolo.

Nu am nevoie de confirmarile celor care se grabesc sa arunce cu judecati de valoare. Nu am nevoie de dragostea celor care, in functie de suparari pasagere si, cel mai ades, nejustificate, sunt gata-gata sa ti-o ia inapoi. Nu am nevoie de binecuvantarea celor care imi croiesc drumuri dupa bunul lor plac si se grabesc sa mai reteze o bucata din cerul meu nesfarsit. Nu am nevoie sa ma mangaie nimeni pe crestet si sa-mi spuna ca sunt buna, frumoasa, talentata, minunata.

Am nevoie ca, in ciuda griului pe care mi-l trantesc unii fara voia mea pe panza, sa nu UIT cine SUNT. Cu toate defectele, ezitarile, temerile, constantele si inconstantele mele.

Si mai stiu ca exista in viata mea oameni frumosi (dupa toare rigorile esteticii moralei) care indiferent de cate ori as trece in registrul de culori putin mai sumbre, voi ramane Ioana lor. Pentru ca si ei sunt AI MEI, indiferent de cum picteaza! Si nu e nevoie sa spun cine sunt acesti oameni pentru ca ei STIU!

where does the good go?

Just a simple question:

8 martie. ganduri.

Se aduna anii cu o repeziciune ametitoare. Asupra universurilor noastre agitate, timpul isi revarsa cu prisosinta uitarile, invaluind in ceturi fine culori de primaveri trecute, parfum taios de ierni prea lungi, dulceata molipsitoare a dupa-amiezelor lenese de vara si ruginiul dureros al frunzelor obosite de viata, tarziu, in octombrie.

Imi plac primaverile pentru ca imi aduc visarea inapoi. Imi place inceputul lui martie pentru ca ma poarta spre zilele in care lasam sa se impleteasca cu snurul alb-rosu toata stradania mea de a-i darui mamei mele cel mai frumos martisor, spre acele clipe rare in care lasam de-o parte constiinta nepriceperii mele si desenam cu maini de suflet flori cu petale generoase cat sa cuprinda in ele toata dragostea si admiratia mea, spre dupa-amiezi imbatate de miros de frezii si zambile si ghiocei.

Nu pot fi suspectata de euforii cronicizate de explozia de flori, fundite si felicitari. Dar pot fi cu usurinta diagnosticata ca suferind de o forma recurenta de melancolie… Tocmai de aceea risc o expunere a gandurilor nascute de aceasta zi.

Revine din ce in ce mai obsesiv ideea ca sunt o privilegiata, tocmai pentru ca am avut si am sansa de a fi inconjurata de femei cu totul si cu totul deosebite. Una dintre ele ma priveste acum din inaltimi necuprinse, revarsand asupra mea rauri de blandete. Cealalta se bucura sa ma vada mai rar, dar sa ma stie implinita. S-au straduit amandoua sa ma invete sa gandesc si sa ofer binele, lucru pe care il fac, uitand aproape intotdeauna ca pe lume exista masuri si proportii.

Fara nici o urma de indoiala, in centrul acestui univers este EA. Cea care a inceput prin a imparti lumea la doi, apoi la patru, apoi la sase, apoi… Si a continuat stapanind-o cu o iscusinta incredibila, cu o inclinatie istovitoare pentru simetrie si cu o rezistenta care cu usurinta ar putea imbolnavi de invidie pe oricine. Si-a pus de multe ori visele on stand by si s-a entuziasmat sa urzeasca altele in centrul carora am fost mereu noi. Ne-a invatat ca sunt cu atat mai pretioase cu cat sunt mai multi cei care cred si lupta pentru ele. Si asa, am invatat sa le pretuim mai mult.

Mama mea e aceeasi dupa toate aceste primaveri!

In centrul altui univers, pe care il impart generos mai multe perechi de ochi luminosi, o alta EA da sensuri nebanuite lumii. O lume pe care o construieste cu o delicatete dublata de o forta incredibila si de convingerea profunda ca, daca nu poti muta muntii, poti macar sa iti privesti drumul prin ei cu mai multa ingaduinta. Mi-a spus candva “nu esti doar cea mai buna sora din lume, ci singura pe care si-o poate dori cineva”! Cum as putea sa reinventez cuvintele astfel incat, alaturandu-le, sa-i spun acelasi lucru?!

Apoi,  sunt “Ele” (nu foarte multe, ce-i drept!), prietenele mele dragi si absolut minunate care nu fug cand lucrurile devin complicate, care stiu ca nu trebuie sa vorbim zilnic pentru a ne “auzi”, care zambesc ingaduitor cand ma lansez in explicatii lungi si istovitoare – nu numai pentru mine, stiu! – despre cat de buna ar putea fi lumea… si carora nu le e teama sa pronunte, din cand in cand, cuvinte precum “naduf”, „dor”, “scumpa mia”, “poti”, “trebuie”, “n-ai dreaptate”… Stiu sigur ca fiecare dintre Ele stie cat de mult inseamna pentru mine.

Inconjurata de inteligenta, bunatatea, generozitatea si entuziasmul lor, castig clipa de clipa o inima in plus.

“fara umbra de cainta”

Vei plange mult ori vei zambi?

de Lucian Blaga

Eu

nu ma caiesc,

c-am adunat in suflet si noroi-

dar ma gandesc la tine,

Cu gheare de lumina

o dimineata-ti va ucide-odata visul,

ca sufletul mi-e asa curat,

cum gandul tau il vrea,

cum inima iubirii tale-l crede.

Vei plange mult atunci ori vei ierta?

Vei plange mult ori vei zambi

de razele acelei dimineti,

in care eu ti-oi zice fara umbra de cainta:

“Nu stii,

ca numa-n lacuri cu noroi cresc nuferi?”

The rest is silence…

Despre actul artistic, mai exact despre emotia produsa de acesta, nu se discuta. Nu se dezbate. Nu se polemizeaza. Emotia lui se traieste, se interiorizeaza, se lasa sa isi intinda in noi vene de ganduri, pentru ca, mai apoi, sa se aseze adanc in constiinta noastra.

N-am sa spun decat ca am asteptat si amanat, din motive si ratiuni variate, in decursul ultimilor ani sa ajung la “Regina Mama”. Recunosc ca m-am indreptat spre TNB, contrar anumitor rigori autoimpuse, cu mari asteptari si cu o reala emotie care a anticipat-o pe cea, mult mai puternica, cu care m-am intors spre casa duminca seara, dupa spectacol. Am refuzat sa ma angajez in vreo conversatie mult timp in acea seara. Ma obseda si continua sa ma obsedeze un gand: daca ceea ce artistul reuseste sa transmita ne zdruncina si ne copleseste intr-o asemenea masura pe noi, spectatorii, cum or fi stand lucrurile in lumea lui? Ce se intampla cu el in momentul in care aplauzele inceteaza si in sala se insinueaza o liniste deplina? El cum se intoarce acasa? Si cum reuseste sa gaseasca, iar si iar, drumul spre el… spre cel mai tulburator si mai intim acasa?

Restul e, intr-adevar, tacere…

Ganduri de iarna

“Eram asa de obosit

si sufeream.

Eu cred ca sufeream de prea mult suflet.”

Lucian Blaga, Leaganul

Si apa  atat de verde, incat imi parea ca sufletul meu se scaldase acolo candva, demult…

Raul Drina, Visegrad, BiH, decembrie 2009

Sa-mi spui povesti cu gust de ceai de zahar ars, dar sa ma lasi, din cand in cand, sa ascult focul…

Mokra Gora, Kusturica’s Village

Nerabdare.

Sunt inca in Bucuresti si, pentru prima data in cei peste sapte ani petrecuti aici, in casa miroase a brad si a zvon de Craciun. O lumina calda imbratiseaza infinit zilele anului care a trecut aproape ca un gand. Un an al preschimbarilor, al nenumaratelor intrebari, al unor drumuri care nu s-au mai pierdut unduitoare ci au cotit-o brusc in directii nebanuite, un an al asumarii si al curajului de a fi.

Sunt acasa in Bucuresti si ma las invaluita de lumina blanda a lumanarilor si de mirosul crud al bradului pe crengile caruia, zilele urmatoare, maini tinere si nerabdatoare isi vor aseza visele indraznet, unul cate unul, odata cu fiecare glob.

Craciunul acesta sunt o privilegiata: doi brazi isi vor intinde crengile si vor aduna cu rabdare fiecare strop de speranta din globurile pe care le voi aseza cu entuziasmul acela care nu m-a parasit niciodata. Il regasesc mereu in mine si, ca in fiecare dintre ultimii ani, il voi regasi in ochii nepoteilor mei, cu care voi impodobi bradul de Acasa. Vom asculta colinde, ii voi pune sa schimbe de nenumarate ori locul globuletelor asezate uneori cu multa truda de manutele lor mici  – pentru ca nu e bradutul echilibrat! – vor incerca sa ma convinga ca nu intelg, ca e bine si asa, ca e tare frumos, vom glumi si vom rade mult si ma vor certa, in special Radu, ca vorbesc prea mult la telefon si nu vom apuca sa terminam bradutul nostru frumos, iar Mosu’ va intarzia numai din cauza mea… Intr-un final, vom stinge lumina si vom privi, cu ochi mari, incarcati de emotie, minunatul nostru bradut… care, poate nu e cel mai echilibrat sau cel mai estetic din istoria Craciunului, dar, pentru noi, e cu siguranta mai frumos decat oricare altul. Mai frumos chiar si decat cel pe care l-am impodobit anul trecut.

Chiar daca fiecare il va cuprinde sub o alta forma, eu pot sa spun inca de acum: bradutul nostru are beteala vesela de sunet de colind si de dor, are stelute multe cu straluciri incredibile ca ochii senini ai nepoteilor mei, are globulete rosii ca imensa iubire care ne leaga si ne tine aproape mereu, pe toti. Si mai are ceva: lumina tuturor lucrurilor pe care fiecare dintre noi, mai ales cei mari, am reusit sa le uitam, sa le trecem si sa le iertam in anul ale carui zile au zburat ca un gand.

Grupul \”Vin Colindatorii\” indrumat de draga mea matusa, Cornelia Ardelean Archiudean