“fara umbra de cainta”

Vei plange mult ori vei zambi?

de Lucian Blaga

Eu

nu ma caiesc,

c-am adunat in suflet si noroi-

dar ma gandesc la tine,

Cu gheare de lumina

o dimineata-ti va ucide-odata visul,

ca sufletul mi-e asa curat,

cum gandul tau il vrea,

cum inima iubirii tale-l crede.

Vei plange mult atunci ori vei ierta?

Vei plange mult ori vei zambi

de razele acelei dimineti,

in care eu ti-oi zice fara umbra de cainta:

“Nu stii,

ca numa-n lacuri cu noroi cresc nuferi?”

The rest is silence…

Despre actul artistic, mai exact despre emotia produsa de acesta, nu se discuta. Nu se dezbate. Nu se polemizeaza. Emotia lui se traieste, se interiorizeaza, se lasa sa isi intinda in noi vene de ganduri, pentru ca, mai apoi, sa se aseze adanc in constiinta noastra.

N-am sa spun decat ca am asteptat si amanat, din motive si ratiuni variate, in decursul ultimilor ani sa ajung la “Regina Mama”. Recunosc ca m-am indreptat spre TNB, contrar anumitor rigori autoimpuse, cu mari asteptari si cu o reala emotie care a anticipat-o pe cea, mult mai puternica, cu care m-am intors spre casa duminca seara, dupa spectacol. Am refuzat sa ma angajez in vreo conversatie mult timp in acea seara. Ma obseda si continua sa ma obsedeze un gand: daca ceea ce artistul reuseste sa transmita ne zdruncina si ne copleseste intr-o asemenea masura pe noi, spectatorii, cum or fi stand lucrurile in lumea lui? Ce se intampla cu el in momentul in care aplauzele inceteaza si in sala se insinueaza o liniste deplina? El cum se intoarce acasa? Si cum reuseste sa gaseasca, iar si iar, drumul spre el… spre cel mai tulburator si mai intim acasa?

Restul e, intr-adevar, tacere…