In my not so secret anymore life

O pauza lunga de cateva luni, in care nu am lipsit decat de pe greenmeandering. In schimb, am continuat sa urmez drumul serpuit al cautarilor si al regasirilor. Nu am scris niciodata nici macar un cuvant despre cea mai mare bucurie a mea. Vorbim cu atata sfiala despre lucrurile care ne implinesc, incat cuvintele se nasc greu, aproape impotriva vointei lor. Si nici nu ma mira! Exista acolo, in bucuria aceea a implinirii, o intimitate incontestabila care face orice fel de impartasire dificila.

Am crescut inconjurata de muzica si am visat, mai mult sau mai putin in secret, sa cant, sa pot exprima prin sunete complexitatea, fragilitatea, tumultul universului interior.

Au fost clipe, nenumarate, in care am renuntat, in care credeam ca unele vise sunt menite sa nu se materializeze, ca e imposibil, ca e prea tarziu, ca… Am amanat, m-am indoit, am incurcat drumurile, am ratacit, m-am ratacit, pana cand, in final si deloc intamplator, am ajuns acolo, in acel punct in care nu ai decat doua optiuni:  sa pleci mai departe sau sa nu mai pleci deloc.

Si am pornit la drum, intr-o calatorie care nu este catusi de putin usoara si nici scurta. Sper chiar sa nu se termine niciodata, intelegand astfel acel spatiu si timp indefinibile, pe care, copil fiind, nu le puteam cuprinde in nici un chip.

Voi scrie, asadar, incepand de astazi, si despre cantec, despre dragostea mea pentru folclorul romanesc si, in special, pentru cantecul popular din Bistrita mea draga. Si va fi – mi-am promis! – un dublu demers: de impartasire si de cautare. Nu de sine, pentru ca am ajungem din nou la acea intimitate despre care vorbeam si care greu poate fi transpusa in cuvinte, ci a acelor mijloace de a pastra ceea ce este definitoriu pentru noi: identitatea noastra culturala.

Si sunt convinsa ca, cel putin in ceea ce priveste cea de-a doua dimensiune a demersului, ma voi bucura de tovarasi de drum!