sapte

Uitam sa pretuim oamenii care merita sa fie pretuiti. Suntem prea prinsi, prea repede si prea cumva ca sa intelegem ca, in privirile lor singurul film care se deruleaza e cel al bucuriilor noastre, al reusitelor sau neimplinirilor noastre, al ezitarilor si tacerilor noastre uneori prea lungi si prea fara rost. Ca, de fapt, nu vor nimic decat sa stie ca ne e bine, ca viata e tocmai asa cum trebuie sa fie – plina de intamplari de tot felul, efervescenta, fecunda – ca drumul pe care ne aflam duce undeva, indiferent unde, indiferent daca acolo unde ne asteptam noi sau nu. Ca nu am uitat prea mult din ceea ce ne-au invatat. Ca nimic din ceea ce ne-au impartasit, cu rabdare si generozitate, nu s-a pierdut. Ca toate cuvintele rotunde si pline de miez traiesc undeva acolo, in noi, asteptand, supuse, timpul luminii… al fiintarii…

Obisnuim sa spunem ca niciodata nu e prea tarziu. O imbecilitate perfect ticluita sa ne amageasca amanarile, sa ne scuze ezitarile, sa ne adoarma si mai mult vigilenta, sa hraneaca lipsa de curaj. Da, uneori e prea traziu… si pentru cuvinte, si pentru gesturi si pentru clipe, care par a se prabusi intr-o lume nestiuta, fara inceput si fara sfarsit. Acel “dintotdeauna” pe care nu l-am putut intelege sau imagina sub nici o forma cand eram copil si pe care mi-e greu sa il materializez, sa il cuprind si acum.

Din cand in cand ne aducem aminte, nu fara a ne incerca o urma de regret, de lucruri pe care le-am fi putut face, de cuvinte ramase nerostite, de clipe care au ramas cumva suspendate, condamnate sa nu se nasca… Si atunci, energii nebanuite ne re-nasc, ne dau impulsul indispensabil pentru ca macar azi, acum, sa nu mai condamnam clipele, sa lasam cuvintele sa devina si gesturile sa se transforme… Sa ne transforme, macar pentru cateva microsecunde, in tot ceea ce nu am indraznit sa fim.

Sunt 7 ani de cand a plecat… 7 ani de universuri incepute si sfarsite. 7 ani care par tot atatea vieti sau mai mult…  Si pentru ca 7 este minune si magie si destin, am vrut sa-mi amintesc – si nu doar mie – ca exista oameni care merita orice… oricand.

Si-mi amintesc…

Primul lucru care imi vine in minte este ca a fost unul dintre cei mai frumosi si mai buni oameni pe care i-am iubit… Vorba ei era calda de-ti mangaia sufletul, iar privirea ei senina iti lumina oricand chipul. Daca se intampla sa spuna vreo rautate, era intotdeuana ca o pornire fireasca, o razvratire absolut naturala importiva nedreptatilor si a rautatilor celorlati. In rest, se bucura de viata. O viata pe care a presarat-o cu toate culorile posibile si pe care, la batranete, a dedicat-o postului si rugaciunii. Si ne-a iubit pe toti pentru tot ceea ce insemnam noi, pentru tot ceea ce eram si ne doream sa fim. Si ne-a sprijinit toate visele, pana si pe cele neinsemnate, ca si cum ar fi fost toate ale ei… Si, intr-un fel, chiar au fost si ale ei.

Azi, poate putin mai mult decat in oricare alta zi ce a urmat plecarii ei, mi-as fi dorit sa-i pot raspunde, la aparent simpla si nelipsita ei intrebare, sa stie ca “randutu’” mi-e bun…

Uneori ne regasim atat de bine in cuvintele altora… Poate pentru ca, dincolo de faptul ca exprima cate ceva din ceea ce simtim si noi, avem posibilitatea de a le umple de si mai multe sensuri, trecandu-le prin cele mai intime filtre.

“Mi se face teama cand imi clipeste ochiul. Teama ca in secunda cand privirea mea se stinge in locul tau s-ar putea strecura un sarpe, un sobolan, un alt barbat.
El incerca sa se ridice putin, s-o atinga cu buzele.
Ea clatina din cap:
- Nu, vreau doar sa te privesc.
Apoi:
- O sa las lumina aprinsa toata noaptea. In fiecare noapte.”

Milan Kundera,  Identitatea

Imi aduc aminte de un vis asemantor celui despre care vorbeste personajul lui Kundera… Un vis trait mult inainte de a fi visat.  Unul dintre acele vise despre care iti doresti sa uiti odata ce se face lumina.

no anger when looking back

Am primit nenumarate mesaje care ma anuntau ca zilele vechiului meu blog sunt numarate. Le-am ignorat o vreme, dar se pare ca se implineste sorocul… Deadline-ul bate la usa mai amenintator decat pare. 13 iulie. suna asa inspaimantator acel 13 incat am decis sa ratacesc putin prin postari mai vechi.

Si cum unele dintre ele mi se par extrem de actuale, valabile, m-am gandit ca nu le-ar strica sa vada lumina zilei si aici.  Asa deci, printre viitoarele postari se vor regasi destul de multe reloaded. Cam acelasi procedeu aplicat si in cazul Toamnei pe strada Cerbului.

Prima din serie este chiar cea dintai postare pe primul meu blog.

29 aprilie 2006

…pina la urma noi masuram timpul in AMANARI. in tot ceea ce nu avem curajul sa traim astazi… acum… In MOTIVELE pe care le invocam pentru a ne scuza ezitarile, spaimele, teama. In MELANCOLII, in amintire de  culori, lumini si parfumuri… In dimineti care intarzie sa vina si in nopti care  adancesc dureri si umbre.

epifanie

Suntem colectionari de vise si comercianti perfecti de amanari. Suntem asa de buni incat reusim sa le amanan pana si pe acestea.

Suntem fauritori de raspunsuri mestesugite si de realitati ambalate perfect, in culori violente astfel incat sa ne atraga nu doar noua atentia, ci si celor din jur.

Suntem stapanii fara sens ai unor intelesuri care ne scapa, de cele mai multe ori, pana si noua.

Suntem mereu pe cate un drum despre care ne place sa credem ca noi il alegem sau l-am ales.

Suntem idealisti sau, dimpotriva, nu suntem deloc.

 Suntem stapanii unor universuri marunte pe care le ridicam la scale impresionante, astfel incat ajungem sa credem ca lumea incepe si se termina cu noi.

Suntem supusii docili ai tuturor pornirilor noastre egocentriste.

Suntem grabiti, neatenti, preocupati, delesatori, comozi, naivi si gri. Atat de gri incat uitam de verde, de inalt si de mai mult.

Suntem mereu in cautare de solutii. Prea mici si prea tacuti si prea usori. Nu ne-am deprins cu mersul pe valuri, dar inaintam necontenit catre linia orizontului.

Suntem intr-o permanenta cautare. De noi, de vechi, de tot si de nimic. De intelesuri. O transformare permanenta si o vesnica reintoarcere. La oameni si locuri, la clipe rotunde si vise amanate.

Azi, toate clipele rotunde pe care le-am adunat candva nu mai fac parte din nici o lume. Pentru ca lumea lor s-a rostogolit treptat si fragil catre un neasteptat “nu suntem”. Au refuzat sa fie obiecte rare intr-o colectie de a carei valoare nu pare sa-si mai aminteasca nimeni. Nici macar colectionarul insusi. Azi – sau sa fii fost ieri? cine-si mai aminteste exact?  - clipe rotunde, de o frumusete cruda, au decis sa nu mai insemne nimic. Si lumea lor a fost lovita de criza! De o criza a gesturilor nefinalizate sau duse la extrem, a privirilor neintelese si a cuvintelor nerostite. Iar dintre toate, acestea din urma dor cel mai mult. 

Sa fii fost ieri tarziu, sau in ajunul unei dimineti a nimic prevestitoare de inceput vara, cand am aflat ca noi suntem, in primul rand, singuri?!

 

 

Toamna pe strada Cerbului. Reloaded

Nu am mai scris de multa vreme. O pauza binevenita… Am inchis usile si am lasat lumea afara. Mi-am intors privirile catre lumea mea. M-am refugiat in ea… imi place aici, e uneori mai multa lumina si mai multa ezitare. In mod paradoxal, ceva mai multa siguranta.

E toamna. Zielele aurii curg una dupa cealalta fara sa le pese de amintiri nostalgice cu gust de nuci si miros de frunze sangerii.

Mi-am amintit ca, in urma cu ceva timp, simtind apropierea unei toamne mai putin aurii si mai putin luminoase imi aduceam aminte de strada Cerbului din linistitul, pe atunci, meu oras.

Stuff Stock live pe TVR… Mircea Baniciu si o oarecare doza de melancolie. Bine. O uriasa doza de melancolie. Mi-am amintit de strada Cerbului pe care ma intorceam seara de la repetitii …era toamna si mirosea a toamna, funze si ceata. si un intuneric gros. adanc…

Mi-e dor de strada Cerbului si de toamna… mai ales de toamna. toamna de acasa. zilele acelea ploioase cand nu vroiam sa ies din casa sau orele de mate si fizica in care urmaream stropii de ploaie si norii… serile friguroase in care ma intorceam acasa, pierduta in intunericul adanc de pe Cerbului.
drumul de intorcere era mereu asemeni unui vis. imi proiectam toate dorintele …analizam cu infrigurare posibilitatea de a le transforma in realitate… visam cu ochii deschisi. toate visele acelui drum se rataceau in infrigurarea serilor lungi de toamna …aveau in ele ceva din raceala serii. intortocheate si greu de descifrat.
… stiu… toamna nu mai e demult la fel… si nici strada Cerbului…

Imi e mereu la fel de dor de strada Cerbului. Un dor sfasietor care aduce cu el lumi pierdute.

E toamna si frunzele cad. Mii de alti pasi se pierd ratacitori pe aceeasi strada care mereu mi-a apartinut si mie cumva. E toamna si zilele trec aurii si vesele. Desfrunzirile din urma le sunt departe. Departe de tot.

Biserica al carei turn era cel mai inalt din Transilvania

Cand spunem ca unele lucruri se schimba, ne referim in general la stari, situatii, oameni, rareori locuri. Majoritatea schimbarilor sunt absolut firesti, evolutii normale pe care le intuim cu mult inainte.

Exista insa schimbari dramatice, rezultate ale unor evenimente bruste, neasteptate, zguduitoare, care, odata produse, te fac sa nu ma recunosti nimic din ceea ce inainte iti era atat de cunoscut, familiar…

Incendiul care a cuprins turnul Catedralei Evanghelice din Bistrita este un astfel de eveniment dramatic, tulburator, in fata caruia o infinitate de amintiri si emotii se rostogolesc haotic si zgomotos. Doar cei pentru care orasul si locurile lui inseamna un intreg univers pot sa inteleaga ce lasa in urma o astfel de schimbare. Cand un astfel de axis mundi dispare, cade, se deterioreaza, universul intreg este mutilat, deteriorat, golit de intelesurile sale profunde. Bistrita inseamna, pentru cei care au vazut in ea mai mult decat o simpla asezare de oameni, Biserica Evanghelica veche de peste 6 secole ale carei inceputuri se suprapun peste inceputurile orasului, Turnul Dogarilor, Sugaletele…

O intrebare mai veche revine obsesiv: “Ce facem cand nu mai putem face?”

Photo: wikipedia, www.sportulbistritean.ro, CipDV Photography

Ploua cu galeata. Prima ploaie de primavara de anul acesta. Vine parca sa spele ganduri si suflete si doruri. O tristete profunda nu ma lasa sa respir normal. Imi amintesc de zile asemanatoare din trecut. De oamenii aceia atat de dragi de care ajungem sa ne lege din ce in ce mai putine lucruri. Ma intreb cine se schimba atunci cand oamenii par a se schimba. Cat din aceasta schimbare e reala si cat e intamplare? Intamplarea de a-i vedea intr-o alta lumina.

Un lung sir de intamplari ciudate mi-a pus oamenii dragi in alte lumini. Am ajuns sa nu-i inteleg si sa nu-mi inteleg incapatanarea de a cauta in ei culorile si parfumurile acelor vremi in care simteam ca fac parte din mine. Sunt singura idealista irecuperabila din familia mea!! Sau, cel putin, am ramas singura. Cred ca pierderea acestui statut vine cu timpul, cu dezamagirile si cu noile lumini.
Apropos de lumina, sarbatorile acestea de Paste au dezamagit bruma de credinta pe care o mai port. Nimic nu mai e ca inainte; nici slujba, nici bucuria oamenilor…. Acesti oameni grabiti care, poate la fel ca mine, au catadicsit sa iasa din casa pentru “a lua lumina”. Si au luat lumina, printre imbranceli si priviri furiose, printre “hai mai fata, ca iesim noi undeva dupa”, printre piosenia celor care, cu capete plecate sau ochii indreptati spre cer, incercau sa gaseasca un Dumnezeu printre betoane si maldare de pamant proaspat rascolit pentru a face loc unor parcari atat de necesare.

 Am luat si eu lumina. O lumina ciudata care nu avea nimic din Pastele acela frumos, rotund, incarcat de bunatate, oua rosii si turta dulce intarita. O pastra bunica in camera din fata. O cumpara cu doua saptamani mai devreme si, pe cand sa ne putem bucura de ea, era intarita si avea ceva din mirosul greu al “camerei dinainte”. Si, cu toate acestea, era mai buna decat cozonacul proaspat si pufos cu mac sau nuca. Era in ea toata asteptarea noastra, toata minunea Invierii care, pe atunci, era deopotriva bucurie si rasfat. In acest an, am vazut lumina de Paste…. intr-o alta lumina… Si mi-am amintit, cu tristete, ca lucrurile evolueaza, ca oamenii se schimba si ca tot ce ramane e cautarea disperata a luminilor si lumilor traite candva, demult…