O pauza lunga de cateva luni, in care nu am lipsit decat de pe greenmeandering. In schimb, am continuat sa urmez drumul serpuit al cautarilor si al regasirilor. Nu am scris niciodata nici macar un cuvant despre cea mai mare bucurie a mea. Vorbim cu atata sfiala despre lucrurile care ne implinesc, incat cuvintele se nasc greu, aproape impotriva vointei lor. Si nici nu ma mira! Exista acolo, in bucuria aceea a implinirii, o intimitate incontestabila care face orice fel de impartasire dificila.

Am crescut inconjurata de muzica si am visat, mai mult sau mai putin in secret, sa cant, sa pot exprima prin sunete complexitatea, fragilitatea, tumultul universului interior.

Au fost clipe, nenumarate, in care am renuntat, in care credeam ca unele vise sunt menite sa nu se materializeze, ca e imposibil, ca e prea tarziu, ca… Am amanat, m-am indoit, am incurcat drumurile, am ratacit, m-am ratacit, pana cand, in final si deloc intamplator, am ajuns acolo, in acel punct in care nu ai decat doua optiuni:  sa pleci mai departe sau sa nu mai pleci deloc.

Si am pornit la drum, intr-o calatorie care nu este catusi de putin usoara si nici scurta. Sper chiar sa nu se termine niciodata, intelegand astfel acel spatiu si timp indefinibile, pe care, copil fiind, nu le puteam cuprinde in nici un chip.

Voi scrie, asadar, incepand de astazi, si despre cantec, despre dragostea mea pentru folclorul romanesc si, in special, pentru cantecul popular din Bistrita mea draga. Si va fi – mi-am promis! – un dublu demers: de impartasire si de cautare. Nu de sine, pentru ca am ajungem din nou la acea intimitate despre care vorbeam si care greu poate fi transpusa in cuvinte, ci a acelor mijloace de a pastra ceea ce este definitoriu pentru noi: identitatea noastra culturala.

Si sunt convinsa ca, cel putin in ceea ce priveste cea de-a doua dimensiune a demersului, ma voi bucura de tovarasi de drum!

Anunțuri

8 martie. ganduri.

Martie 8, 2010

Se aduna anii cu o repeziciune ametitoare. Asupra universurilor noastre agitate, timpul isi revarsa cu prisosinta uitarile, invaluind in ceturi fine culori de primaveri trecute, parfum taios de ierni prea lungi, dulceata molipsitoare a dupa-amiezelor lenese de vara si ruginiul dureros al frunzelor obosite de viata, tarziu, in octombrie.

Imi plac primaverile pentru ca imi aduc visarea inapoi. Imi place inceputul lui martie pentru ca ma poarta spre zilele in care lasam sa se impleteasca cu snurul alb-rosu toata stradania mea de a-i darui mamei mele cel mai frumos martisor, spre acele clipe rare in care lasam de-o parte constiinta nepriceperii mele si desenam cu maini de suflet flori cu petale generoase cat sa cuprinda in ele toata dragostea si admiratia mea, spre dupa-amiezi imbatate de miros de frezii si zambile si ghiocei.

Nu pot fi suspectata de euforii cronicizate de explozia de flori, fundite si felicitari. Dar pot fi cu usurinta diagnosticata ca suferind de o forma recurenta de melancolie… Tocmai de aceea risc o expunere a gandurilor nascute de aceasta zi.

Revine din ce in ce mai obsesiv ideea ca sunt o privilegiata, tocmai pentru ca am avut si am sansa de a fi inconjurata de femei cu totul si cu totul deosebite. Una dintre ele ma priveste acum din inaltimi necuprinse, revarsand asupra mea rauri de blandete. Cealalta se bucura sa ma vada mai rar, dar sa ma stie implinita. S-au straduit amandoua sa ma invete sa gandesc si sa ofer binele, lucru pe care il fac, uitand aproape intotdeauna ca pe lume exista masuri si proportii.

Fara nici o urma de indoiala, in centrul acestui univers este EA. Cea care a inceput prin a imparti lumea la doi, apoi la patru, apoi la sase, apoi… Si a continuat stapanind-o cu o iscusinta incredibila, cu o inclinatie istovitoare pentru simetrie si cu o rezistenta care cu usurinta ar putea imbolnavi de invidie pe oricine. Si-a pus de multe ori visele on stand by si s-a entuziasmat sa urzeasca altele in centrul carora am fost mereu noi. Ne-a invatat ca sunt cu atat mai pretioase cu cat sunt mai multi cei care cred si lupta pentru ele. Si asa, am invatat sa le pretuim mai mult.

Mama mea e aceeasi dupa toate aceste primaveri!

In centrul altui univers, pe care il impart generos mai multe perechi de ochi luminosi, o alta EA da sensuri nebanuite lumii. O lume pe care o construieste cu o delicatete dublata de o forta incredibila si de convingerea profunda ca, daca nu poti muta muntii, poti macar sa iti privesti drumul prin ei cu mai multa ingaduinta. Mi-a spus candva “nu esti doar cea mai buna sora din lume, ci singura pe care si-o poate dori cineva”! Cum as putea sa reinventez cuvintele astfel incat, alaturandu-le, sa-i spun acelasi lucru?!

Apoi,  sunt “Ele” (nu foarte multe, ce-i drept!), prietenele mele dragi si absolut minunate care nu fug cand lucrurile devin complicate, care stiu ca nu trebuie sa vorbim zilnic pentru a ne “auzi”, care zambesc ingaduitor cand ma lansez in explicatii lungi si istovitoare – nu numai pentru mine, stiu! – despre cat de buna ar putea fi lumea… si carora nu le e teama sa pronunte, din cand in cand, cuvinte precum “naduf”, „dor”, “scumpa mia”, “poti”, “trebuie”, “n-ai dreaptate”… Stiu sigur ca fiecare dintre Ele stie cat de mult inseamna pentru mine.

Inconjurata de inteligenta, bunatatea, generozitatea si entuziasmul lor, castig clipa de clipa o inima in plus.

„fara umbra de cainta”

Februarie 12, 2010

Vei plange mult ori vei zambi?

de Lucian Blaga

Eu

nu ma caiesc,

c-am adunat in suflet si noroi-

dar ma gandesc la tine,

Cu gheare de lumina

o dimineata-ti va ucide-odata visul,

ca sufletul mi-e asa curat,

cum gandul tau il vrea,

cum inima iubirii tale-l crede.

Vei plange mult atunci ori vei ierta?

Vei plange mult ori vei zambi

de razele acelei dimineti,

in care eu ti-oi zice fara umbra de cainta:

„Nu stii,

ca numa-n lacuri cu noroi cresc nuferi?”

pledoarie pentru vis

Octombrie 22, 2009

Visele

au culoarea cireselor salbatice, sub un cer fluviu de mai

au gust de libertate si alge

se joaca neintrerup de-a v-ati ascunselea

nu au in dictionar prefixul “ne” si nici cuvantul imposibil

se nasc si se preschimba neincetat, cu o incredibila usurinta

ne uimesc cand par sa ne uite

ne amagesc uneori ca putem fi inalt si vazduh

sunt cantec, tandrete, uluire

isi privesc caderile cu ingaduinta

se invaluie toamna in matasuri de ceata laptoasa si-si povestesc verile oricui vor sa asculte

pastreaza doar cateva amintiri, pe cele fara de care nu ar mai sti de unde si cum

sfideaza matematicile complicate ale fiintei

sunt miez carnos de migdale amare si fum

Cand uitam sa visam, cand zborul din noi pare frant si greoi, se intampla adesea sa descoperim, ca din intamplare, ca suntem izvoare nesecate si energii nebanuite, ca sufletul, neobosit si verde, mai are inca putere sa priveasca inalt si sa se imbete in asteptari.

Astfel de intamplari, astfel de intalniri, sunt atat de rare incat, atunci cand ne e dat sa le traim, e  imposibil sa nu le simtim forta, sa nu le traim magia, sa nu ne bucuram si sa nu ne simtim privilegiati.

Aseara, in Sala Mare a Teatrului National din Bucuresti, 100 de copii minunati au vibrat, au uimit si au emotionat pana la lacrimi intr-un spectacol al viselor implinite si al sperantelor cu putinta, Pasarea de Foc. Am plans de bucurie si de emotie. De emotia lor si de emotia noastra, a celor care am avut bucuria de a-i cunoaste, de a le intelege stradania materializata intr-un spectacol impresionant, frumos si curat asemeni sufletelor lor, si de a-i aplauda, la sfarsit, minute intregi.

Ce schimbari a adus aceasta experienta in viata copiilor implicati in acest proiect indraznet mi-ar fi greu sa spun. Au aflat insa ca nu exista „prea mult” atunci cand vine vorba despre vise…

M-as face aripa si zbor si vis… si toata viata mea ar fi un dans in care as suspenda toate clipele in care mi-a fost dat sa inteleg ca nu exista bucurie mai mare decat aceea de a sti ca poti sa faci din tine mai mult, mai bun, mai frumos. Ca toata aceasta miscare, cand imprevizibila si zguduitoare, cand intuita si mladioasa, aceasta transformare continua si neistovita inseamna implinire si viata si avant.

DSC_2040mod_resize

DSC_2068mod_resize

DSC_2650mod_resize


My favourite Avercamp

August 26, 2009

Un univers in care mi-as fi dorit sa ma ratacesc. Ma voi multumi cu emotia traita la Rijksmuseum in Amsterdam…

800px-Hendrik_Avercamp_002Sursa fotografiei: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Hendrik_Avercamp_002.jpg

Oscar si Tanti Roz

August 16, 2009

Prima mea intalnire cu Eric-Emmanuel Schimtt se pierde undeva intre liniile extrem de fluide ale neincrederii si surprizei. Ma uitam cu suspiciune la o carte subtirica, scrisa cu litere de-o schioapa – la fel ca cele pe care le cautam aproape febril in copilaria mea mioapa – si ma gandeam daca nu cumva aveam sa ma pierd pentru urmatoarea ora in decorul unei povestioare prea facile.

Surpriza a fost una induiosatoare, asemeni scrisorilor pe care Oscar, un baietel de numai 10 ani suferind de leucemie, i le scrie lui Dumnezeu. Ceea ce suprinde si induioseaza la personajul lui Schmitt nu este lupta cu boala, ci lupta pentru viata, care devine o lupta pentru intelegere si acceptare. Devoratoare, complicata, uneori absurda, este o lupta pe care nu doar Oscar, ci fiecare dintre noi ajunge sa o poarte in decursul unei existente dictate de legi care, de cele mai multe ori, scapa oricaror intelesuri. Diferenta tine de intensitate, durata, implicare.

Oscar isi asuma – da, asuma este cuvantul potrivit – vestea apropiatei sale morti si, odata cu scrisorile pe care incepe sa i le scrie lui Dumnezeu, ajunge, incet, incet sa creada in existenta acestuia. Schmitt nu face nici pe departe apologia vreunei religii sau a credintei, insa reuseste sa conjuge discret, pe alocuri imperceptibil, existenta si credinta in interiorul aceluiasi univers.

Intrand in jocul pe care i-l propune Tanti Roz, Oscar incepe calatoria propriei existente si traieste fiecare zi ca si cum aceasta ar valora zece ani. In decursul celor douasprezece zile cat o suta douazeci de ani, Oscar descopera, se rezvrateste, neaga, se indragosteste, sufera, iubeste, dezamageste si recucereste, actioneaza impulsiv, regreta, iarta, invata si se transforma si sfarseste prin a intelege si a accepta. Linistea care se asterne in ultimele sale scrisori catre Dumnezeu nu lasa nici o urma de indoiala asupra acestui fapt.

„Si deodata am inteles ca ai sa vii. Era dimineata. Eram singur pe Pamant. Era atat de devreme incat pana si pasarile dormeau, daramite infirmiera de noapte, doamna Ducru, care tragea la aghioase, pe cand tu munceai sa aduci zorile. Nu parea sa-ti iasa din prima, dar te straduiai. Cerul palise. Tu umpleai vazduhul de alb, de gri, de azuriu, inviorand lumea. Nu te opreai o secunda. Si-n clipa aceea am inteles care era diferenta dintre noi si tine: tu esti un tip infatigabil! Pus pe munca fara intrerupere. Caruia nu-i este niciodata lehamite. Ziua vreti, uite ziua! Noapte? Uite noapte! Si primavara! Si iarna! […] Mi-am dat imediat seama ca venisesi. Si ca-mi dezvaluiai secretul, marele tau secret: priveste lumea in fiecare zi ca si cum ai vedea-o pentru intaia oara.”

porti

Iulie 26, 2009

Les portes qui portent directement au Paradis. Si tu passes par ici une seule fois, tu ne peux pas tourner en arriere. Parce que c’est le destin humain. Une fois atteinte la Bonte, la recherche ulterieure devient superflue. Le but est atteint. Tu est finalement au seuil de foyer. C’est fini avec l’incertitude, l’histoire, la dialectique… Tout, vraiment tout este ici, a portee de la main, au moment d’existence du desir. A peu pres comme quand on etait enfants.

Robert Jakovlevic

v12

Foto: http://www.trogir-info.com

Eu sunt

Iulie 17, 2009

Pentru ca intotdeauna am fost fascinata de filosofia din spatele versurilor lui Tagore, de panteismul iubirii din poezia sa… de modul in care reuseste sa seduca toate cuvintele pentru a exprima ceva ce poate nu fiecare dintre noi a reusit  sau i-a fost dat sa traiasca…

Timpul calatoriei mele este lung;

calea pe care o am de strabatut este fara sfarsit.

Am iesit pe aripile primei raze de lumina

si mi-am urmat drumul prin singuratatile lumilor,

lasand urma mea pe atatea stele.

Calea cea mai lunga ma apropie cel mai mult de tine

si modularea cea mai intortocheata este tocmai aceea care duce

la perfecta simplitate a acordului.

Calatorul trebuie sa bata la toate portile inainte

de a ajunge la a sa. Trebuie sa ratacim prin toate lumile din afara

pentru a ajunge in sfarsit la templul cel mai launtric.

Lasat-am ochii sa rataceasca departe, inainte

de a-i inchide si a spune: Tu esti aici.

Aceasta intrebare, aceasta asteptare

se topeste in lacrimile a o mie de fluvii si cufunda lumea

sub valul acestei certitudini: Eu sunt.

Rabindranath Tagore

Santana. The Concert.

Iulie 5, 2009

Si-a facut aparitia pe scena extrem de simplu. Fara fast, fara artificii de regie. Pana sa apuci sa iti dai seama ce se intampla, muzica te-a invaluit. Mi-am indreptat privirea spre scena in acelasi moment in care am constientizat ca, intr-adevar, concertul incepuse. Simplu, fara pompa, fara excese.

Stralucirea a venit de altundeva. Din entuziasmul tuturor celor aflati acolo, din pasiunea cu care ne-a fost daruita MUZICA, din bucuria cu care am primit-o.

Cand am plecat spre casa imi rasunau aproape obsesiv in minte cuvintele rostite de Carlos Santana in mijlocul concertului: „The world is round so that everyone could have his center stage”. Si, intr-adevar, aceasta seara nu a fost numai seara lui, ci a tuturor celor care au patruns sensul acestor cuvinte si au reusit sa traiasca bucuria acestei seri nu in fata unei scene, ci in mijlocul ei!

Frumusetea este o interactiune.